Despre cum ochelarii de schi mi-au salvat vederea

Nu, nu e o exagerare pentru a atrage atenția. Ar fi mult mai bine, dar din păcate e purul adevăr! M-am gândit mult dacă să public povestea, pe care am scris-o pentru a mă simți eu mai bine și a trece mai ușor peste incident.

Nu vreau să vă sperii și nici nu aș vrea să spuneți că schiul/snowboardingul sunt sporturi prea periculoase. Dar nu credeam că așa ceva se poate întâmpla pe o pârtie lejeră unui snowboarder atent, de nivel mediu și care poartă întotdeauna cască și ochelari de protecție. Tocmai de aceea am hotărât că trebuie să fac să ajungă povestea mea la cât mai multă lume. Să fim mai conștienți de cum trebuie să avem grijă de noi. Să înțelegem cât de important e echipamentul de protecție chiar și atunci când avem grijă și nu facem mare lucru pe pârtie. Și să fim mult-mult mai atenți la cei din jurul nostru, pe care îi putem accidenta fără voie într-o fracțiune de secundă!

Eram într-un weekend prelungit la Bukovel, doar eu și Andrei, relaxare și un pic de mișcare am zis, să ne deconectăm de la griji. Toate bune și frumoase, zăpadă perfectă, vreme însorită minunată, se anunțau câteva zile de vis. Doar că s-a încheiat brusc, după o jumătate de zi pe pârtie. Îmi amintesc că era prima tură după prânz, iar Andrei mă aștepta la baza pârtiei, să ne îndreptăm spre celălalt versant, unde ne plăcea mai mult. Eu am căzut la un viraj, lângă un gard. Urma ultima panta, o știam bine, mai fusesem de zeci de ori pe acolo. De aici mi s-a tăiat filmul!

Două ore nu îmi amintesc ce s-a întamplat, deși mi s-a spus că nu mi-am pierdut cunoștința și am întrebat în continuu unde suntem și dacă e Eric cu noi. Fantastic cum organismul uman se știe proteja de traumă, cum nu mă lăsa să îmi amintesc cele mai grele momente! Am doar niște flash-uri din ambulanță (cred), unde cineva (paramedicul probabil) mă ținea de mână, mă mângâia pe cap și vorbea ceva ce nu înțelegeam, probabil încerca să mă liniștească.

Apoi îmi amintesc că eram pe pat, pe un hol, în spital. Doar că eu nu știam asta! Simțeam doar o ușoară presiune la cap/arcadă și nu vedeam chiar bine. Credeam că sunt la salvamont pentru o verificare dupa vreo căzătură prostească. Dar nu cunoșteam pe nimeni, lumea vorbea doar ucraineană și Andrei nu era acolo. Așa că am început să ma panichez! Am văzut pe geam că e aproape întuneric. Am scos telefonul și am văzut că e trecut de ora 17:30, eu amintindu-mi că eram pe pârtie pe la 15. Apoi am pus camera telefonului pe modul selfie, să văd de ce mă deranjează arcada. Moment în care m-am speriat de-a binelea! Eram desfigurată, tumefiată, cu două tăieturi mari în jurul ochiului drept și cu șiroaie de sânge uscat pe frunte, tâmplă și nas. Atunci am început să simt durere și mi s-a făcut rău.

Au urmat radiografii și computer tomograf (mă tot mir că aveau CT în acel mic spital, cam la nivelul celor din orășelele mici din zonele îndepărtate ale României). A apărut și Andrei, venit la spital cu mașina noastră, în spatele ambulanței. Doar el știe cum s-a descurcat în acele clipe, amintirile mele sunt destul de vagi. Noroc că stăteam în Bukovel la un hotel unde se vorbea limba română, iar managerul de acolo l-a ajutat telefonic pe Andrei cu comunicarea în spital. Medicii ucraineni au fost foarte deschiși și au încercat și ei să ne ajute cât de mult au putut, însă bariera lingvistică e o problemă greu de depășit.

După ce am fost examinată și neurologul a confirmat că sunt bine, am fost curățată de sânge și cusută: 4 copci în arcadă și încă 2 la pleoapa inferioară, atât de aproape de ochi încât au fost făcute fără anestezie. Câteva zile mai târziu mi-am văzut și ochelarii. Plini de sânge, de la distanță erau aproape intacți; doar lentila interioară ușor crăpată în mai multe părți, probabil de la impactul puternic al lentilei exterioare, doar puțin zgâriată. Cred că lentila interioară mi-a cauzat tăietura de sub ochi, însă îmi e evident că fără ochelari erau șanse foarte mari să îmi pierd ochiul. Diagnosticul, explicat de Andrei pe limba mea, a fost fractură dublă de maxilar și podea orbitală zdrobită, căzută spre sinus. Andrei a discutat la telefon cu medicii din Cluj despre starea mea și cu ok-ul doctorilor din Ucraina, m-a adus în acea noapte spre casă. Sâmbăta la 5 dimineața am ajuns în Cluj și am fost internată de urgență la Clinica de Chirurgie Buco-Maxilo-Facială. Eram încă în stare de șoc și abia începeam să conștientizez cu adevărat cât de gravă este starea mea (pe drum nu avusesem deloc dureri și eram convinsă că voi rămâne acasă peste weekend).

Am fost trimisă de urgență la un control oftalmologic, rezultatul fiind din fericire foarte bun. Apoi încă o examinare CT, mai amănunțită, și am așteptat câteva zile să se dezumfle ochiul, pentru a se putea face operația de reconstrucție osoasă. A fost nevoie de 2 plăcuțe din titan, plus o meșă tridimensională modelată după partea sănătoasă a feței, pentru a reface formă orbitei cât mai simetric posibil. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce a trecut familia mea în cele 4 ore cât a durat intervenția; din acest punct de vedere, a fost mai simplu pentru mine decât pentru ei. Am rămas sub observație în spital câteva zile, iar medicii au fost foarte mulțumiți de cum decurge vindecarea. Însă mai e încă nevoie de multă-multă răbdare pentru a mă reface complet, încă sunt vânătă și fața îmi e parțial amorțită. Probabil voi rămâne cu câteva cicatrici, dar acestea nu sunt deloc importante în contextul dat. Prefer să nici nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu purtam cască sau ochelari!

Rămân profund recunoscătoare că am fost tratată în cadrul Clinicii de Chirurgie Buco-Maxilo-Facială Cluj-Napoca și fiecare membru al echipei care m-a îngrijit merită mulțumiri și aprecieri. Nu vă puteți da seama dificultatea meseriei lor până nu vedeți zi de zi cu ce se confruntă! Nu vreau să omit pe nimeni din gândurile mele, însă vreau să mulțumesc în mod special dr. Dinu Cristian, dr. Văcăraș Sergiu și dr. Țenț Andrei, de a căror pricepere și dedicație a depins mult refacerea mea.

Cel care m-a accidentat nu a pățit nimic, dar a dispărut rapid de la locul accidentului și probabil habar nu are ce s-a întâmplat de fapt. Nu pot să îl condamn, îmi imaginez reacția lui Andrei față de el, când m-a văzut întinsă pe pârtie, plină de sânge și nu tocmai coerentă. Sper doar să conștientizeze ce a făcut, să fie mult-mult mai atent față de ceilalți și să nu mai schieze cu o viteză pe care nu o poate controla. Mulțumesc în schimb cuplului care, fără să ne cunoască, l-a ajutat pe Andrei să se descurce în acele momente, a însemnat extrem de mult pentru noi!

Acest articol nu a avut intenția de a mă victimiza, și nici de a vă speria în legătură cu sporturile de iarnă. Am vrut doar să fac mai multă lume conștientă de ceva ce nici măcar eu nu îmi imaginam în urmă cu câteva săptămâni. Eu voi fi înapoi pe snowboard sezonul viitor, probabil pe aceleași pârtii. Neapărat cu echipament de protecție, la fel ca până acum, și mai atentă (dacă se poate). Însă îi voi atenționa mai mult pe cei din jurul meu, fără să îmi mai pese de vreo reacție negativă sau că aș fi catalogată drept “exagerată”.